Ieri la ultimul Woody Allen, după cinci trailer-uri, când tocmai mă pregăteam să-mi scot dopurile mov din urechi – dopuri serioase care se opun, dacă e să te iei după etichetă, la toţi decibelii Miramax/Sonny/Mediapro, mai puţin ultimii şi cei mai cuminţi 33 dintre ei – şi să mă pregătesc de vizionarea lui feature presentation, intră unul. Un tinerel cu aplomb intelectual, gen student în Georgetown, cu muncă de vară la multiplexul cu pretenţii de pe E Street. Urcă pe scenă şi ne spune că Midnight in Paris e sold out. Ne spune asta, ghicesc, pentru a ne face să ne simţim bine, noi fiind deja în sală - Winning!, gândesc eu gândul lui Charlie, dar nu mă dau în spectacol. Adevărul e că cine s-ar fi aşteptat să meargă un Woody Allen cu casa închisă, la concurenţă cu pinguinii lui Jim Carrey?!
Mai face omul două, trei anunţuri, ceva despre filmele de la miezul nopţii, un horror cu Raspberry Awards la activ, mă rog, şi ceva despre un combo pop-corn/soda şi ne lasă în plata maestrului Woody. Eh, treaba e că de ani de zile n-am văzut un tip care (cum-necum) să facă o introducere pentru un spectacol într-un cinema, şi asta m-a dus cu gândul la Cinemateca de pe Eforie, din anii ’80. Mai o Cristina Corciovescu, mai o Ioana Pană (Ioana o chema, domnule?) mai un expert în Bunuel, mai un specialist în Chaplin si Mack Senett, şi toate astea în timp ce, afară, Cârmaciul Ceauşescu proptea ţara ba într-o bordură, ba în alta. Filmul lui Woody, unde protagonistul e pe picior să fugă din Hollywoodul verii 2010, în Parisul anilor ’20, cu ajutorul unui automobil de epocă galben citron, din interiorul căruia îi fac semne ba soţii Fitzgerald, ba Papa’ Hemingway, ba T.S.Eliott, filmul ăsta tot la nostalgie trage. Prin urmare Cinematecă, Bucureşti, vară, examene la început de vară…
…Am absolvit LMV-ul (din titlu) acum exact 30 ani! Am dat bacalaureatul prin mai-iunie şi câteva săptămâni mai târziu examenul de admitere la universitate. Iar săptămânile trecute, o nouă generaţie de elevi-de-a-douăşpea’ a fost în Bucureşti, chiar acolo, pe Bulevardul Republicii, (cum îi zice acum?) în focurile bacului. Ce cred ei despre noi, cei cu ale căror istorii, colectate sub titlul de “tradiţia liceului”, instituţia i-a atras la Viteazu’ cu patru ani în urmă? Aşa cum pe noi, cei care am absolvit în anul de graţie 1981, ne atrăseseră la Mihai Viteazul poveştile claselor speciale, istoriile olimpicilor, statura intelectuală şi profesională a unora dintre dascălii de atunci sau (de mult) dinainte, din interbelic la o adică. Ce credem noi despre şi ce sperăm de la aceşti puşti de 18-19 ani, a căror drumuri sunt, cel puţin teoretic, deschise acum şi spre universităţile europene sau americane, aşa cum ale noastre erau deschise spre cele din Bucuresti, Cluj, Iaşi, Timişoara, spre Institutul de Petrol din Ploieşti, spre IEFS (educaţie-fizică-şi-sport, nu?) sau (mai puţin) spre IATC.
Ce ştiu ei, cei născuţi la un an, doi după schimbarea regimului despre generaţia noastră, cei pe care schimbarea i-a prins cu-facultatea-făcută-şi-stagiatura-aproape-terminată?
Ei bine, am fost o generaţie pe care ministerul a chinuit-o cu un examen de admitere, cu un examen de treaptă si unul de absolvire, bacul. Şi prea puţin ne-a păsat, am intrat ca învingători şi am ieşit aşişderea. Am avut speciale de matematică (A-ul şi B-ul), mascate sub denumirea (bleh!) de clasă cu profil de matematică-fizică, am avut clase de mecanică (deşi numai mecanica nu-i interesa pe cei de la C si D), ba chiar şi o clasă de, aş ghici, electrotehnică. Veneam îmbrăcaţi în uniforme şi nu în jeanşi, so what, pe mână existând şi o matricolă, a la Dan Deleanu, deşi personajul lui Ionel Teodoreanu, stiu, “făcuse” Lazărul. Purtam, mulţi dintrei noi, baieţii, cravată pentru prima oară, iar printr-a unsprezecea o profesoară de fizică infinit de slabă la catedră dar vigilentă, ne-a pus să ne radem mustăţile pe care nu le (prea) aveam. Intr-a noua am chiulit puţin, neobişnuiţi cu ideea, într-a zecea un pic mai mult, speriaţi totuşi de “treapta a doua”, într-al treilea an acolo la Viteazu’, am chiulit pe rupte, la geografie, biologie si franceză semnând condica o dată la patru, cinci lecţii, atât. Intr-a XII-a unii şi-au pus meditatori. Deşi profesorii nu ne sfătuiau. Ce să te inveţe un asistent de la Construcţii mai mult decât Anca Stan, de departe unul dintre cei mai buni profesori de matematică de liceu pe care România i-a dat vreodată! Mărturie stă o întreagă listă de olimpici pe care domna Stan i-a format pentru loturile României. Şi, de ce nu, faptul că din 36 elevi, 33 dintre noi au intrat prin examen la facultate în prima sesiune în 1981! Nu?!
Eram deci 36 într-o clasă, habar n-am câţi aţi fost voi, cei care aţi dat bacalaureatul zilele astea. Stiu, liceul nu mai e liceu, ci colegiu naţional. Nu purtaţi bentiţă şi nimeni nu s-a legat de tivul la o adică descusut al uniformei (fetele, sigur că la ele mă refer), fiindcă n-aţi purtat nici (şi n-aţi concepe) vreo uniformă, ba chiar mulţi dintre voi veniţi la liceu cu maşina proprie. Nimic rău în asta. Cei din generaţia mea am învăţat, mulţi, să conducem la treizeci de ani şi ne-am luat maşini la patruzeci. Unii sunt, fireşte, chiar părinţii voştri. Cei pe care îi auziţi înjurând când şi când (probabil pe bună dreptate) şi PD-ul, şi PNL-ul şi PSD-ul. Mai asistaţi la meciurile de baschet ale băieţilor? Zilele trecute mă întrebam unde e tricoul ăla galben pe care l-am primit de la fostul director, Mişu, când am câştigat Cupa LMV. Ce vremuri! Aveam trei trimestre parcă, teze, şi de două, trei ori pe an existau şedinţe-cu-părinţii. Nu consumam droguri, nu ştiam ce sunt alea şi am rămas, cred, majoritatea dintre noi, cu lipsul ăsta, slavă Domnului. Printr-a unsprezecea unii fumau prin WC-uri, să nu-i prindă. Teribilişti. In vacanţa dintre a zecea şi a unsprezecea, după ce am văzut listele şi am ştiut care au rămas şi care au-căzut-la-treaptă (vreo trei), în lipsă de computere, internet, ipod, Ipad, celulare, e-mailuri şi twittere, aşteptând ca astea să fie inventate, ne-am apucat de bridge. Mamă, ce done încingeam până la ore mici ale dimineţii! Şi când eram în fonduri, luam trenul până la Sinaia (cu naşul, sigur, să nu vă credeţi părinţii când spun că nu ştiu ce e mersul cu naşul) şi în tren tot bridge! Donă după donă, noi în zonă, mic şlem, o contra pe trei-fără-atuul vostru tot în zonă, la Sinaia în gară între învingători şi învinşi era deja o diferenţă-datorie de o pizza si o bragă. Pe pariu că nu ştiţi ce e aia bragă! Cum să vă spun eu, un fel de mătuşă a unei cocktail margarita de azi.
Şi la mare tot cu naşul mergeam. Ne-a prins o singură dată un supra-control. N-am păţit nimic, ne-a reţinut carnetele de elev până în Gara de Nord (eram la întoarcere de la Neptun dacă bine ţin minte) şi am plătit dublu ciubucul naşului. Dacă nu ştiţi cum e treaba cu naşul, faceţi rost de un DVD cu Proba de microfon a lui Daneliuc; o s-o vedeţi acolo pe Tora dând replica aia celebră unuia care se hotărâse să plătească oficial amenda: “Ce faci dragă, strici ciubucul omului?!”. Da, mergeam cu naşul, iar în campinguri stăteam la cort şi, desi vroiam să plătim, eram refuzaţi. Pusesem cortul deja şi totuşi oficial ni se răspundea cu: Nu avem locuri! In general în comunism NU-ul era cel mai frecvent folosit cuvânt scurt, de două litere. Nu mai sunt bilete, nu mai sunt camere la hotel, nu mai e benzină, nu primim bacşiş (vorba vine, dar frizerii chiar erau puşi să scrie asta pe nişte afişe cât un A4 şi să le atârne la vedere), nu călcaţi pe iarbă (cu frica asta am rămas până când am ajuns în Suedia, în ’90, când toată lumea se mira de ce sunt aşa încântat să mă plimb (dacă se putea desculţ) pe toate gazoanele din Uppsala, Stockholm, Västerås si Göteborg, ori eu nu făceam decât să răzbun interdicţia de altă dată), nu mai sunt portocale, de banane nici nu poate fi vorba, nu mai avem Cel mai iubit dintre pământeni.
Fac pariu că o jumătate dintre voi nu ştiţi cine, ce şi cum cu pământeanul mai sus amintit, autorul celor trei volume. Poate aşa e menit să fie, nici pe mine nu m-a impresionat niciodată in liceu… Sadoveanu, să zicem. Noi am fost o generaţie Preda. Intr-a unsprezecea şi a douăsprezecea am citit (pe sub mână) Cel mai iubit…, realizând fericiţi că scriitorul acela spălase ruşinea tăcerii noastre, ca naţiune, o tăcere de trei decenii şi mai bine pe atunci. O tăcere, plină de spaimă, a două generaţii înaintea noastră, care ne-a fost şi nouă inoculată: “Vezi ce vorbeşti când eşti pe stradă!”. Şi ştiţi ce, deşi ar putea să pară paranoică, dorinţa asta a părinţilor să ne protejeze, n-a fost deloc paranoia. Fiindcă informatorii securităţii din anii ’60, din anii ’70, din anii ’80, cei pe care Iliescu (respectându-şi rolul istoric) i-a protejat bine de tot mai mult de un deceniu, şi care sunt acum desconspiraţi (too little, too late) erau printre noi.
La 17 si 18 si 19 ani nu stăteam, de ce să mint, să mă întreb dacă cel care îmi dăduse-cu-împrumut Cel mai iubit dintre pământeni nu era unul şi acelaşi cu cel care mă va turna că am citit-o. Astăzi n-aveţi de ce vă feri! Ca să nu mai spun că dacă vă supără cineva, puteţi să postati un text pe blog, facebook, să-l loviţi cu un twitter, oricum nici lui şi nici vouă (începând de a doua zi) n-o să vă mai pese. E alt gen de presiune.
Nu furam la examene, nu plăteam să ni se dea pe sub mână subiecte, şi, ca să fiu cinstit, nici voi LMV-iştii de azi nu cred că faceţi asta. Poate alţii, la alte şcoli, nu ştiu, dar nu voi, corect?! Chestie de blazon! Ar mai fi multe, dar trebuie să punem punct aici. Nu înainte de a dedica rândurile de faţă unuia dintre colegii noştri de atunci, Ş.P., care nu mai este. Iar generaţiei 1981, răspândită în lume între Bucureşti-Cluj-Timişoara-Budapesta-Paris-Munchen-Tel Aviv-New York-Washington-St Louis, numai bine şi gândurile bune ale lui Radu Georgescu, cel dintr-a XII-a B.
[Ref.:
http://www.observatorcultural.ro]
La 16 ani adevărata poveste a vieţii abia începe să-şi depene vorbele. Lumea basmelor imaginar fermecătoare, vesele câteodată sau triste alteori, rămîne în urmă. Ca şi lumea eroică, cu locuitorii ei pe jumătate zei şi pe jumătate demoni, în care totul era mai: păduri mai întunecate şi coline mai stranii, ceruri mai luminoase, ape mai pline de primejdii, flori mai drăgălaşe, roade mai ispititoare, câmpii mai întinse, pustiuri mai posomorâte, lanuri mai însorite decât se află în sânul firii, şi toate risipite pe glob de vrajă. La 16 ani Ţara Zânelor se află în urmă, iar în faţă se ridică Ţărmurile Realităţii. Ţinuturile acestea sunt încă departe; par atât de albastre, prietenoase şi îmbietoare încât abia aşteptăm să le atingem. În lumina soarelui vedem verdeaţa întinsă sub albastrul cerului ca pe o pajişte primăvăratică; prindem cu privirea sclipiri de dungi argintii şi vedem în închipuire unduirea apelor vii.
...şi iată că a trecut timpul. Se apropie despărtirea. Despărtirea, în primul rând, de uniforma de elev, uniformă pe care am visat-o si am iubit-o atât de mult înainte de a păsi pragul scolii (am visat-o mai ales în ultimele saptămâni ale anilor când singura preocupare era joaca), dar pe care am început, destul de repede, să ne supărăm (mai ales în ultimii ani), parânduni-se prea mică, prea strâmtă, poate chiar absurdă, pentru visurile noaste. Vine despărtirea de scoală, de cel mai important, consider eu, pas al vietii (un "pas" de 12 ani). Privesc în urmă si nu-mi vine să cred că eu eram prichindelul acela care se chinuia să însiruiască pe o pagină albă niste semne ce voiau să semene a litere. Iar acum "prichindelul" se pregăteste să înfrunte viata. Vine despărtirea de copilărie, de perioada senină fără griji (prea mari). Vom asculta în curând ultimul clopotel si vom auzi închizându-se o poartă ce nu se va deschide niciodată. Cerul senin si soarele strălucitor al copilăriei ne vor rămâne numai în amintire. Vine despărtirea de colegi, de colegii de liceu, care, în ultimii patru ani, au fost martori, de multe ori, de foarte multe ori fără să-si dea seama, ai victoriilor si insucceselor (mai mici) ale noastre. În fată se deschide un nou drum. Cum va fi? Frumos, strălucitor, fără esecuri. De ce? Fiindcă pe el porneste un tânăr care vrea ca totul să fie plin de lumină. (Si va face totul ca lumina să triumfe.) Câteva gânduri despre ceea ce a fost (mai multe) si despre drumul care se deschide (mai putine). Nimic deosebit, căci o amintire nu poate fi legată numai de o pagină scrisă (oricât de frumos ar fi scrisă). Pe calea pe care pornim să avem bucurie si fericire, mult noroc în viaţă. Baftă la trecerea examenelor de facultate, obstacol ce blochează (formal pentru cei hotărâti să-l treacă) noul drum se se-nfiripă. Să nu uităm niciodată că suntem înconjuraţi de oameni!
